Tată și fiică. Descoperind lumea împreună.

Tată și fiică. Descoperind lumea împreună.

E o după amiază călduroasă de august. Emoția face ca aerul să fie și mai încins. Mă grăbesc să ajung la întâlnire. Asfaltul sufocat de căldură se clatină sub pașii mei și face ca strada să se dilate. Secundele se scurg greu, iar inima îmi bubuie în piept. Trec de poarta spitalului și mă îndrept către clădirea Maternității. Mă opresc în ușa salonului și aștept. Sentimentele sunt amestecate. Starea de fericire nebună este brăzdată de teamă, o teamă că nu mă voi descurca. Dincolo de ușă se aud pași grei, parcă mărșăluind. În ușă apare o făptură ciudată. O făptură cu ochii strălucind, cu buzele strînse într-un zâmbet nou, un zâmbet pe care nu mi-l arătase până acum. E un zâmbet matern. În brațe strânge grijuliu o bucățică de om. Mă uit la ea, pare atât de fragilă. E liniștită în brațele mamei. Are ochii ușor migdalați, un smoc de păr și capul foarte țuguiat. Doamne, cât de țuguiat este!

Peste nici două luni se împlinesc 17 ani de la acea zi magică, de la nașterea fiicei mele, a primei mele fiice. Cât de repede au trecut acești ani!.. După câteva zile m-am dus la spital să le aduc acasă. În ușa spitalului soția îmi spune să iau fetița în brațe. Dar brațele refuză să se întindă și să o cuprindă pe micuță. Teama de a o strânge prea tare sau de a o scăpa din brațe mă paralizează. Teama mă mai domină încă vreo 24 de ore. După ce asist la prima băiță, temerile mi se scurg definitiv.

Un moment special, simbolic prin modul cum s-a construit relația dintre mine și fiica mea, s-a petrecut la grădiniță. Trebuia să-și deseneze propria familie: mami, tati și ea. În desenul ei mami era mare, iar noi doi, eu și cu ea, eram de aceeași înălțime, două mogâldețe ce se țineau de mână. Noi doi eram parteneri de joacă. Și așa am trecut prin timp, de mână și împărțind bucuriile copilăriei. Ne-am bucurat împreună de primii ei pași, de roata exersată prin iarba parcului, de plimbările cu bicicleta, cu rolele. De primii pași pe gheața patinoarului, când a descoperit patinajul și a decis să îi acorde aproape cinci ani din viață. Cinci ani frumoși încununați cu participări în competiții naționale, cu emoții teribile, și în tribune, și acolo jos, pe gheața unde a desenat frumos personaje, transformându-se în Belle, în Belle a sufletului meu.

La Campionatul Național de Patinaj

Îmi aduc aminte prima ei zi de școală. Ziua în care am pășit amândoi timizi pe poarta școlii. Ne țineam de mână, copleșiți de emoții și cu lacrimi suspendate undeva între gânduri și priviri. Nici acum nu știu cine era mai speriat, cine strângea mâna mai tare. Mă regăsesc la capătul tunelului făcut din brațele emoționate și încărcate de flori ale tuturor părinților prezenți la acest moment special. Cu o cameră video tremurându-mi în mână așteptam defilarea micuților ce pășeau într-o nouă etapă din viața lor. Pătrund în sala de clasă și o văd așezată în banca a doua de la fereastră privind curioasă spre toată forfota clasei. Am căutat în arhiva familiei poze cu noi doi la serbările școlare și cu greu am găsit. Nu pentru că nu aș fi fost acolo, ci pentru că întotdeauna eram în spatele aparatului foto, căutând emoționat să o surprind în momentele ei atât de frumoase. Eram acolo cu un zâmbet imens pe buze și cu pieptul plin de mândrie.

Am crescut amândoi împreună hrănindu-ne din același aluat al poveștilor spuse în momentele de duet tată-fiică, ale dialogurilor despre noi, despre joacă, despre lume, despre școală, despre bine, despre rău, hrănindu-ne chiar și din temele școlare făcute împreună. Am descoperit împreună natura, ne-am împletit pasiunea pentru munte, pentru înălțimi, pentru cărări șerpuind spre stele. Am învățat împreună cum să respirăm când urcușul ne apasă greu pe umeri, cum să mutăm pașii ca într-un joc de șah, cum să recunoaștem o priză, punctul de sprijin atunci când înălțimile ne pot ameți. Ne-am sincronizat mișcările, gesturile, durerile, atât la urcat cât și la coborât, atât la bine cât și la greu.

P.S. Draga mea, trebuia să fie un articol despre cum și tații sunt prezenți în viața propriilor copii, și despre cât de pricepuți sunt în această relație. A ieșit mai degrabă un articol despre tine. Nu știu dacă am reușit prea bine. Nu știu dacă sunt un tată prea bun, dacă am fost prezent până acum în viața ta atât cât tu ți-ai fi dorit. Poate că uneori am fost mai exigent, poate că uneori te-am împins în mijlocul competiției. Poate că… Poate că sunt doar un vânticel ce poartă semințe pentru a le sădi în sufletul tău minunat și în mintea ta atât de avidă de cunoaștere. Și ca să termini cu una din frazele tale preferate… poate că: “nici nu este nevoie de mai mult”!

 

 

#ȘiTațiiSePricep

Adrian Manea

Blog-ul lui Adrian

http://adrianmanea.ro/

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *