Stau pe net, împing căruțul și stau la tuns

Stau pe net, împing căruțul și stau la tuns

Pe drum de la maternitate, în timp ce conduceam prudent între două tiruri ce ne protejau de viscol, am căzut de acord cu buna mea soție că noi nu ducem acasă o fiică. Chiar dacă am trecut treptat de la “gărgăriță”, “prințesă”, “pisicuță” etc la “micuța noastră energizată” ea a continuat să rămână “oaspetele nostru”. Sunt deja 2a7l de când avem grijă de el. Impreună. Nu este oasptele meu sau oaspetele ei. Este oaspetele nostru. Fiecare dintre noi avem propriile responsabilități. Ne mai suprapunem sarcinile pe ici pe colo, dar nu mă veți vedea niciodată pe mine că-mi voi ridica bluza noaptea sau pe ea că o ține de mână în timp ce se urcă pe cea mai înaltă bancă din parc.

Cum procedați când vine cineva în vizită la voi?

Cineva care vine de peste câteva hotare și stă cel puțin o săptămână. Hai să vă spun eu și dacă greșesc vă rog să mă corectați. Incepeți cu strânsul obiectelor din casă care ar putea fi în pericol (mai ales dacă au și copii) și a celor care e de preferat să nu fie văzute (bijuterii, parfurmuri, dulceața de la bunica etc.). După prima zi în care vă uitați stingheri unii la alții și încercați să fiți politicoși urmează noaptea în care vă exprimați nemulțumirile la adăpostul așternutului. A doua zi, ca și cum nu ați fi avut nimic de reproșat începeți să le propuneți diverse locații de vizitat. Soția îi invită la cumpărături. Soțul la un club unde se întâlnesc pasionații de mașini NFS. In cele din urmă, oaspetele merge în ambele locuri.

Ei bine, cam la fel este și cu copilul. Inainte să vină acasă începem să strângem de prin casă diverse obiecte care l-ar putea pune în pericol. Mai ales după ce începe să meargă de-a bușilea. Acesta este primul test al unei noi familii. O locuință în care tatăl se pricepe și se implică conține locuri cu un nivel de pericol mai ridicat. Unde sunt femei singure sau femeia este cloșcă cu clonțul mare veți găsi doar pluș. Copilul, indiferent că este fetiță sau băiețel, vrea să exploreze. Vrea să vadă ce este acolo. Vrea să facă și el ce a văzut că fac cei din jurul său. Noi, ca niște gazde primitoare, avem obligația de a-i permite și de a veghea să vadă doar ce poate face.

Mamele, mai grijulii, vor să-i protejeze. Noi, tații, vrem să învețe cum să se descurce în viață. Vrem să cunoscă și partea mai riscantă a ei. Inclusiv partea mai puțin plăcută pentru a se putea proteja. Priviți în jur – nu discutăm despre politică și religie. Unde ne-a condus această mentalitate?

Copiii, precum oaspetele noastru, au dreptul să fie lăsați să exploreze într-un mediu cât de cât controlat. Să exploreze și să capete experiență. Să conștientizeze ceea ce știe. Să ajungă la acel nivel în care să poată schimba un bec (sau să discute în market cu un robot) și să aplaneze un conflict.

Incă un detaliu care încă mai merită a fi amintit. Cum procedați când aveți acasă un oaspete și vă întoarceți de la muncă după o zi în care nu va mers nimic bine? Incepeți să înjurați de la intrare în casă? Sau lăsați toate nemulțumirile pe preșul de la ușă și intrați zâmbind? Un copil este mai mult decât un oaspete. Respectați-l!

Un copil vine întotdeauna cu temele făcute
Am fost întrebat de atâtea ori cum am procedat ca micuța noastră să facă aia sau ailaltă încât am început să mă amuz când le văd chipurile la auzul replicii “nu am făcut nimic în plus”. Copiii vin cu temele făcute. Noi, în calitate de oaspeți / părinți trebuie doar să le facilităm conștientizarea lor.

După nenumărate discuții în contradictoriu buna mea soție a acceptat în cele din urmă faptul că dorința de explorare a micuței noastre are întotdeauna prioritate atât timp cât se află cât de cât în siguranță. Nu există protecție totală. Alea sunt povești de adormit părinții în săli pe la diverse evenimente. In viață există întotdeauna un grad de risc.

Al doilea loc în care i-am permis să exploreze, după locuința noastră, au fost raioanele cu paste din mall. Culori diferite. Texturi diferite. Mărimi diferite. Ea le dădea jos. Eu le așezam înapoi. Din fericire, nu mi-a zis nimeni nimic, dar și dacă îmi zicea … aveam răspunsul pregătit. Buna mea soție nu a fost niciodată de acord cu această activitate. Acum îmi mulțumește când vede cu câtă ușurință prinde un obiect și strânge din dinți când o scăpăm pe raionul cu vinuri. Ce am făcut de poate să-și folosească degețelele alea? Nimic în plus. I-am permis să conștientizeze.

De la ce vârstă, de exemplu, copilul vostru a avut voie să țină un cuțit (real, nu de jucărie) în mână? Se poate tăia! De acord. Vreți să vă spun câți plasturi am schimbat până a înțeles? I-am schimbat la fiecare atingere de deget. Doar o singură dată s-a ciupit puțin. Sau de câte ori am aplanat un conflict în bucătărie? Acum nu mai intrăm în panică când uităm să dosim cuțitele. Stim că nu pune mâna pe el. Glumesc. Incă mai intrăm în panică și ne ducem imediat să-l punem în sertarul de sus. Are voie cu cuțitul doar în preajma noastră.

Această listă ar putea continua pe câteva pagini. Cu exemple în care uneori inima mea este cât un purice când o văd la limită. Cade sau nu cade? Se lovește sau nu? O ia peste ochi sau nu? De fiecare dată când ieșim afară mă rog să mă întorc cu ea întreagă înapoi. Voi, mamele, chiar credeți că nouă nu ne pasă de copii dacă ajungem acasă cu câte un cucui în frunte sau cu câte un genunchi vânăt? Ne pasă. Ne pare rău când se lovesc. Dar ce putem face? Suntem tați!

Tatăl de fată este mai mult decât un tată

Eu sunt tată de fată.

Acum este o micuță energizată care îmi pune zilnic nervii la încercare. Intr-o bună zi o voi duce la altar și-i voi ceda mâna celui pe care ea l-a ales. Credeți că între mine și el vor exista asemănări? Unii psihologici spun că da. Dacă ar fi să le dau crezare înseamnă că va fi o persoană care îi va permite să meargă desculță prin iarbă, îi va aduce flori, îi va spune în fiecare seară noapte bună, o va gâdila în talpă, va renunța la orice altă activitate atunci când ea are nevoie de ajutorul lui, va mulțumi unui necunoscut și … va râde împreună cu ea inclusiv atunci când are buba. Mai sunt câteva indicii, dar sunt secretul nostru.

Text: Tudor Bezea
Blogger Staupenet.ro – http://www.staupenet.ro/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *